La
15 kilometri de Suceava, pe traseul drumului spre localitatea Cacica,
vestită mai ales prin salina pe care o deţine, este aşezată localitatea
suceveană Părhăuţi. Pentru părhăuţeni, locul cel mai sfânt a fost, este
şi va fi biserica satului, pentru că aici, de la leagăn la mormânt, s-a
legat întreaga lor identitate, aici au intrat în Biserică prin Taina
Botezului şi tot aici li se vor ridica veşnicele pomeniri. Istoria
bisericii parohiale cu hramul „Duminica tuturor sfinţilor“ uneşte,
aşadar, trecutul cu prezentul şi, mai departe, cu viitorul.
Sătenii au dobândit biserica de la ctitorul acesteia, logofătul Gavril Trotuşanu. Biserica familiei Trotuşanu a fost ridicată în anul 1522, cel mai probabil pe pământul deţinut de logofăt, în imediata apropiere de casa boierească, la locul numit Pe beci. Timp de 482 de ani toate slujbele s-au ţinut în această biserică, iar după această perioadă - în capela nou construită şi sfinţită în anul 2004.
Ctitoria familiei Trotuşanu
În mod cert, biserica a satisfăcut nevoile religioase ale familiei Trotuşanu, fiindcă pentru unii din membrii ei ea este chiar şi loc de mormânt. La o primă vedere, privind arhitectura bisericii, ţi se taie respiraţia. Cu un plan dreptunghiular şi cu absida estică rotunjită, cu zidurile groase şi cu acoperişul drept care accentuează forma strictă, biserica din Părhăuţi îşi poartă cu mândrie apelativul de Arca lui Noe. Ferestrele, câte două pe faţadele sudică şi nordică, şi una pe absida estică, sunt înguste şi mici, iar chenarele sculptate din jurul lor au muluri ascuţite în formă de arcuri, amintind astfel de epoca în care au fost zidite. Aspectele unice ale bisericii din Părhăuţi, distingând-o de toate celelalte biserici, sunt clopotniţa şi pridvorul. Pridvorul se deschide prin două bolţi mari, şi pe pereţii lui sunt pictate scene din viaţa Sfântului Ierarh Nicolae, iar clopotniţa este încorporată deasupra pridvorului, având o scară în formă de melc, care permite intrarea în clopotniţă. Aşa cum arată pisania, biserica a fost sfinţită la data de 15 iunie 1522 şi poartă hramul „Duminica tuturor sfinţilor“. Pictura bisericii a fost realizată după 1530, iar catapeteasma actuală nu este cea originală. Timp de aproximativ o sută de ani, în secolul al XIX-lea, biserica a fost descoperită, ceea ce a avut urmări nefaste, precum: căderea tencuielii, infiltraţii şi căderea picturii de pe bolte.
În anul 1994, părintele de atunci, Viorel Vârlan, ajutat de comunitatea sătească, a realizat gardul din piatră care împrejmuieşte biserica.
În urma descărcării arheologice de anul trecut, în pronaos a fost descoperit un număr important de cavouri din secolul al XVI-lea, dintre care cel mai important este cel al mamei ctitorului, Maria Trotuşanu.
Astăzi, biserica din Părhăuţi este în plin proces de consolidare şi de restaurare a picturilor extrem de valoroase pe care le deţine.
Fresca de pe pereţi - martor tăcut al istoriei
După 1530, meşteri iconari au realizat pictura bisericii din Părhăuţi. În culori extrem de calde, însă în acelaşi timp profunde, şi urmând erminia picturii bizantine, s-a realizat pictura interioară a întregii biserici. Sunt trei aspecte importante care disting pictura de la Părhăuţi, şi anume: tabloul votiv, apariţia scenei Pieta la proscomidiar şi îmbrăcămintea sfinţilor. În tabloul votiv, ctitorul nu ţine în mână biserica, ci stă prosternat în faţa tronului Mântuitorului Iisus Hristos, iar îmbrăcămintea sa reflectă hainele de la curtea suceveană. Acest aspect al îmbrăcămintei se regăseşte şi în costumele sfinţilor. Scena Pieta - care este aşezată în absida proscomidiarului - subliniază în mod cert influenţa veneţiană din secolul al XVI-lea, care exista, de altfel, în Moldova acelor vremuri.
Momentan, o mare parte din pictura a căzut, în special de pe bolta bisericii, din cauza factorilor externi.
Credinţa oamenilor în vindecare
De-a lungul istoriei, biserica parohială a satului Părhăuţi a fost locul unde oamenii căutau atât vindecarea spirituală, cât şi cea trupească. Astfel, tradiţia locului spune că foarte mulţi oameni veneau la biserica satului şi rupeau părţi din pictură, din corpurile sfinţilor, şi că mulţi se vindecau. Se văd şi acum în pronaos urme palpabile ale acestei credinţe.
La data de 22 iunie 1997, biserica din Părhăuţi s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare. Se împlineau 475 de ani de la zidirea ei. Ca urmare a acestui eveniment, a avut loc slujba arhierească condusă de IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, alături de un impresionant sobor de preoţi şi mulţime de credincioşi veniţi din toate locurile. Placa comemorativă dezvelită de IPS Pimen cu acest prilej vorbeşte despre importanţa în sine a evenimentului: „Iniţiativa credincioşilor din Părhăuţi de a sărbători 475 de ani de la zidirea bisericii este pilduitoare şi dragă sufletului nostru, pentru că este un mod de a ţine mereu aprinsă candela credinţei strămoşeşti şi spiritualităţii româneşti, pentru a ne lumina calea spre mântuire nouă şi urmaşilor noştri“.
Pe perioada restaurării bisericii se slujeşte în capela nou ridicată
Din cauza procedurilor necesare consolidării şi restaurării bisericii parohiale, era necesar un loc pentru oficierea slujbelor bisericeşti. Astfel, în data de 23 martie 2004 s-a sfinţit locul pentru capela satului, de data aceasta de mărimi mai reduse, pentru a satisface nevoile cultice. Astfel, după numai nouă luni, la 19 decembrie 2004, sătenii din Părhăuţi participau la slujba de sfinţire a capelei din lemn, având hramurile „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ şi „Ştefan cel Mare şi Sfânt“, slujbă săvârşită de IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, alături de un sobor de preoţi şi de credincioşi ai comunei. „Pe un frig cu multe grade la minus, cu o ninsoare care tocmai pornise, cu mic cu mare, toţi, zgribuliţi, participam la acel moment. Rareori îţi este dat să vezi aşa ceva! Nu ştiam ceea ce se întâmplă, ştiam doar ceea ce va urma: că vom avea o biserică în care ne vom pleca genunchii şi îl vom invoca cu pioşenie pe Domnul Hristos. Eram în altar şi dădeam la mână cele ce trebuiau atunci. Ţin minte că tot poporul a trecut prin altar şi săruta sfânta masă şi mâna Înaltului. Chiar dacă numărul celor prezenţi nu a fost prea mare, cred că din cauza frigului, a fost totuşi un moment emoţionant pentru toţi, iar pentru mine, un moment cu adevărat unic“, ne preciza nenea Traian Prelipcean, paracliserul bisericii, sau, aşa cum se spune pe aici, pălimarul bisericii.
Biserica din sufletul oamenilor
Anul trecut, cu prilejul inundaţiilor devastatoare din judeţul Suceava, şi parohia Părhăuţi s-a implicat pentru strângerea şi trimiterea unor ajutoare umanitare celor aflaţi în suferinţă. Amintim aici că însăşi localitatea Părhăuţi a fost lovită de inundaţie, iar un număr considerabil de case şi bunuri materiale au fost distruse de apa învolburată. Despre ceea ce s-a întâmplat, părintele Lazăr Croitoru, actualul paroh, ne-a precizat: „Durerea şi amărăciunea au fost prezente timp de o lună în sufletele enoriaşilor mei, însă tot timpul biserica din sat a fost sufletul lor, le-a dat putere, i-a îmbărbătat. Noi i-am ajutat cât am putut, însă milostivul Dumnezeu este Cel Care i-a întărit cu adevărat. Poate, mai mult ca niciodată, biserica satului i-a îndemnat la smerenie, reculegere şi, mai mult de atât, la încredere şi iubire unul faţă de altul. Împreună vom fi aici până la capăt, fiindcă pentru oamenii de aici biserica satului este comoara de mult preţ. Nu este locul unde socializează, este locul în care se întâlnesc cu Dumnezeu prin rugăciunile pe care le invocă aici“.
Sătenii au dobândit biserica de la ctitorul acesteia, logofătul Gavril Trotuşanu. Biserica familiei Trotuşanu a fost ridicată în anul 1522, cel mai probabil pe pământul deţinut de logofăt, în imediata apropiere de casa boierească, la locul numit Pe beci. Timp de 482 de ani toate slujbele s-au ţinut în această biserică, iar după această perioadă - în capela nou construită şi sfinţită în anul 2004.
Ctitoria familiei Trotuşanu
În mod cert, biserica a satisfăcut nevoile religioase ale familiei Trotuşanu, fiindcă pentru unii din membrii ei ea este chiar şi loc de mormânt. La o primă vedere, privind arhitectura bisericii, ţi se taie respiraţia. Cu un plan dreptunghiular şi cu absida estică rotunjită, cu zidurile groase şi cu acoperişul drept care accentuează forma strictă, biserica din Părhăuţi îşi poartă cu mândrie apelativul de Arca lui Noe. Ferestrele, câte două pe faţadele sudică şi nordică, şi una pe absida estică, sunt înguste şi mici, iar chenarele sculptate din jurul lor au muluri ascuţite în formă de arcuri, amintind astfel de epoca în care au fost zidite. Aspectele unice ale bisericii din Părhăuţi, distingând-o de toate celelalte biserici, sunt clopotniţa şi pridvorul. Pridvorul se deschide prin două bolţi mari, şi pe pereţii lui sunt pictate scene din viaţa Sfântului Ierarh Nicolae, iar clopotniţa este încorporată deasupra pridvorului, având o scară în formă de melc, care permite intrarea în clopotniţă. Aşa cum arată pisania, biserica a fost sfinţită la data de 15 iunie 1522 şi poartă hramul „Duminica tuturor sfinţilor“. Pictura bisericii a fost realizată după 1530, iar catapeteasma actuală nu este cea originală. Timp de aproximativ o sută de ani, în secolul al XIX-lea, biserica a fost descoperită, ceea ce a avut urmări nefaste, precum: căderea tencuielii, infiltraţii şi căderea picturii de pe bolte.
În anul 1994, părintele de atunci, Viorel Vârlan, ajutat de comunitatea sătească, a realizat gardul din piatră care împrejmuieşte biserica.
În urma descărcării arheologice de anul trecut, în pronaos a fost descoperit un număr important de cavouri din secolul al XVI-lea, dintre care cel mai important este cel al mamei ctitorului, Maria Trotuşanu.
Astăzi, biserica din Părhăuţi este în plin proces de consolidare şi de restaurare a picturilor extrem de valoroase pe care le deţine.
Fresca de pe pereţi - martor tăcut al istoriei
După 1530, meşteri iconari au realizat pictura bisericii din Părhăuţi. În culori extrem de calde, însă în acelaşi timp profunde, şi urmând erminia picturii bizantine, s-a realizat pictura interioară a întregii biserici. Sunt trei aspecte importante care disting pictura de la Părhăuţi, şi anume: tabloul votiv, apariţia scenei Pieta la proscomidiar şi îmbrăcămintea sfinţilor. În tabloul votiv, ctitorul nu ţine în mână biserica, ci stă prosternat în faţa tronului Mântuitorului Iisus Hristos, iar îmbrăcămintea sa reflectă hainele de la curtea suceveană. Acest aspect al îmbrăcămintei se regăseşte şi în costumele sfinţilor. Scena Pieta - care este aşezată în absida proscomidiarului - subliniază în mod cert influenţa veneţiană din secolul al XVI-lea, care exista, de altfel, în Moldova acelor vremuri.
Momentan, o mare parte din pictura a căzut, în special de pe bolta bisericii, din cauza factorilor externi.
Credinţa oamenilor în vindecare
De-a lungul istoriei, biserica parohială a satului Părhăuţi a fost locul unde oamenii căutau atât vindecarea spirituală, cât şi cea trupească. Astfel, tradiţia locului spune că foarte mulţi oameni veneau la biserica satului şi rupeau părţi din pictură, din corpurile sfinţilor, şi că mulţi se vindecau. Se văd şi acum în pronaos urme palpabile ale acestei credinţe.
La data de 22 iunie 1997, biserica din Părhăuţi s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare. Se împlineau 475 de ani de la zidirea ei. Ca urmare a acestui eveniment, a avut loc slujba arhierească condusă de IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, alături de un impresionant sobor de preoţi şi mulţime de credincioşi veniţi din toate locurile. Placa comemorativă dezvelită de IPS Pimen cu acest prilej vorbeşte despre importanţa în sine a evenimentului: „Iniţiativa credincioşilor din Părhăuţi de a sărbători 475 de ani de la zidirea bisericii este pilduitoare şi dragă sufletului nostru, pentru că este un mod de a ţine mereu aprinsă candela credinţei strămoşeşti şi spiritualităţii româneşti, pentru a ne lumina calea spre mântuire nouă şi urmaşilor noştri“.
Pe perioada restaurării bisericii se slujeşte în capela nou ridicată
Din cauza procedurilor necesare consolidării şi restaurării bisericii parohiale, era necesar un loc pentru oficierea slujbelor bisericeşti. Astfel, în data de 23 martie 2004 s-a sfinţit locul pentru capela satului, de data aceasta de mărimi mai reduse, pentru a satisface nevoile cultice. Astfel, după numai nouă luni, la 19 decembrie 2004, sătenii din Părhăuţi participau la slujba de sfinţire a capelei din lemn, având hramurile „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ şi „Ştefan cel Mare şi Sfânt“, slujbă săvârşită de IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, alături de un sobor de preoţi şi de credincioşi ai comunei. „Pe un frig cu multe grade la minus, cu o ninsoare care tocmai pornise, cu mic cu mare, toţi, zgribuliţi, participam la acel moment. Rareori îţi este dat să vezi aşa ceva! Nu ştiam ceea ce se întâmplă, ştiam doar ceea ce va urma: că vom avea o biserică în care ne vom pleca genunchii şi îl vom invoca cu pioşenie pe Domnul Hristos. Eram în altar şi dădeam la mână cele ce trebuiau atunci. Ţin minte că tot poporul a trecut prin altar şi săruta sfânta masă şi mâna Înaltului. Chiar dacă numărul celor prezenţi nu a fost prea mare, cred că din cauza frigului, a fost totuşi un moment emoţionant pentru toţi, iar pentru mine, un moment cu adevărat unic“, ne preciza nenea Traian Prelipcean, paracliserul bisericii, sau, aşa cum se spune pe aici, pălimarul bisericii.
Biserica din sufletul oamenilor
Anul trecut, cu prilejul inundaţiilor devastatoare din judeţul Suceava, şi parohia Părhăuţi s-a implicat pentru strângerea şi trimiterea unor ajutoare umanitare celor aflaţi în suferinţă. Amintim aici că însăşi localitatea Părhăuţi a fost lovită de inundaţie, iar un număr considerabil de case şi bunuri materiale au fost distruse de apa învolburată. Despre ceea ce s-a întâmplat, părintele Lazăr Croitoru, actualul paroh, ne-a precizat: „Durerea şi amărăciunea au fost prezente timp de o lună în sufletele enoriaşilor mei, însă tot timpul biserica din sat a fost sufletul lor, le-a dat putere, i-a îmbărbătat. Noi i-am ajutat cât am putut, însă milostivul Dumnezeu este Cel Care i-a întărit cu adevărat. Poate, mai mult ca niciodată, biserica satului i-a îndemnat la smerenie, reculegere şi, mai mult de atât, la încredere şi iubire unul faţă de altul. Împreună vom fi aici până la capăt, fiindcă pentru oamenii de aici biserica satului este comoara de mult preţ. Nu este locul unde socializează, este locul în care se întâlnesc cu Dumnezeu prin rugăciunile pe care le invocă aici“.